17. 09. 12

rabia21578 – Medicul francez Ballonius identifică pentru prima dată un focar de tuse convulsivă (vara anului 1578);

1613 – Spania este lovită de o epidemie de difterie, anul 1613 fiind denumit “Anul Strangulării” în istoria Spaniei. Această denumire este justificată de faptul că, în difterie, infecţia se localizează la nivelul căilor aeriene superioare - cavitate bucală, amigdale, faringe, laringe, simptomele mergând de la tumefacţie, durere şi greutate la înghiţire (disfagie) până la obturarea parţială sau completă a căilor respiratorii, asfixie şi deces, în lipsa unor intervenţii adecvate.

1625 - Variola ajunge în America. Opt ani mai târziu, o epidemie ucide 20 de coloniști de pe corabia Mayflower, incluzând și singurul medic al expediției.

1721 - Variolarea ajunge în Marea Britanie. [„Variolarea” - punerea în contact a unei persoane sănătoase cu fluide (secreţii) prelevate de la un bolnav cu o formă uşoară a bolii, realizând astfel protejarea acesteia de formele grave de îmbolnăvire].

1736 - Fiul lui Benjamin Franklin moare de variolă,  la vârsta de patru ani. [Benjamin Franklin (1706-1790) este una dintre cele mai cunoscute personalităţi din istoria Statelor Unite, diplomat, om de ştiinţă, inventator, filozof, profesor şi om politic. A organizat prima bibliotecă din America, a inventat multe obiecte, indispensabile astăzi- ochelarii bifocali şi paratrăsnetul];

1768 – 1796 – Medicii englezi John Fewster şi Edward Jenner fac cercetări intense asupra variolei;

1798 - După multe refuzuri, Edward Jenner își publică cercetările despre vaccinarea împotriva variolei.

1853 – În Anglia, Legea vaccinării din 1853 ordonă vaccinarea obligatorie pentru copiii mai mici de trei luni. În 1857 vaccinarea obligatorie se extinde până la 14 ani.

1877 – Cercetările microbiologului francez Louis Pasteur evidențiază faptul că teoria bolilor cauzate de microbi (adică faptul că bolile sunt provocate de microorganisme) este științifică.

1878 - Nepoata și fiica Reginei Victoria mor de difterie la vârstele de patru, respectiv 35 de ani.

1879 – În laboratoarele lui Louis Pasteur se realizează primul vaccin cu bacterie vie atenuată,  pentru holera de pui. 

1879 - Este fondată Societatea Antivaccin din America. 

1884 - Laboranții conduși de Louis Pasteur creează primul vaccin antirabic, cu virus viu atenuat.

[Rabia sau turbarea

Este o zoonoză (boală transmisă de la animale la om) determinată de virusul rabic, manifestată clinic ca o encefalomielită (boală a sistemului nervos) acută cu evoluţie de regulă, rapid fatală. Rezervorul natural de virus rabic cuprinde un mare număr de specii, sălbatice şi domestice (vulpe, lup, şobolani, şoareci, iepuri, râs, lilieci, câini, pisici, foarte rar cai, porci, etc.).

Transmiterea se realizează direct prin muşcătură de animal bolnav şi inocularea salivei ce conţine virusul rabic sau prin contactul plăgilor, zgârieturilor sau mucoaselor cu salivă sau alte ţesuturi potenţial infectate (creier) ale animalului bolnav. Transmiterea interumană, teoretic posibilă, nu a fost demonstrată niciodată. Transmiterea aerogenă, prin aerosoli intens contaminaţi cu virus rabic, este posibilă (de exemplu, în cursul explorării unor peşteri infestate de lilieci). Virusul rabic se transmite şi transplacentar, iar receptivitatea populaţiei este generală şi universală.

Boala este răspândită pe tot globul, cu excepţia a două continente (Antarctica şi Australia), a unor zone insulare (Anglia, Japonia, Noua Zeelandă, Caraibe) şi a Finlandei, Suediei, Norvegiei, Portugaliei, datorită pe de-o parte izolării geografice, iar pe de altă parte datorită programelor de control asupra animalelor şi măsurilor de prevenire a importului, prin reglementările de carantină. În celelalte zone geografice, rabia este sporadică.

Prevenirea rabiei este esenţială, deoarece odată ce boala a fost declanşată, rata de fatalitate este de 100% (Fatalitate = rata deceselor în rândul bolnavilor). O măsură importantă de profilaxie este controlul rabiei la animale, mai ales cele domestice (vaccinare, înregistrare, măsuri de limitare a circulaţie câinilor, restricţii în mişcare – lanţ, botniţă, combaterea câinilor vagabonzi, lichidarea animalelor sălbatice bolnave, vaccinarea orală a speciilor susceptibile).

Incubaţia lungă a bolii (în medie 20-90 de zile, cu limite între 5 zile şi mai mulţi ani; cea mai lungă perioadă de incubaţie dovedită a fost de 19 ani!), face ca vaccinarea, combinată cu seroprofilaxie să fie o metodă eficientă de profilaxie după expunere. În cazul muşcăturilor de animale, asistenţa se aplică de urgenţă în Centrele antirabice teritoriale, consultaţia, prescrierea vaccinării şi seroterapiei antirabice făcându-se de către medic, individualizat pentru fiecare pacient.]

Surse:

  • http://desprevaccin.ro/istoria-vaccinurilor/;
  • Bocşan I.S., Rădulescu A., Brumboiu I., Şuteu O., Achimaş A. – Epidemiologie practică pentru medicii de familie, Ed. Medicală Universitară „Iuliu Haţieganu”, Cluj-Napoca, 1999.
17. 09. 08

smallpox011347 – „Moartea Neagră”, aşa cum era denumită ciuma sau pesta,  lovește Europa, producând moartea a circa 50-200 milioane de oameni, în doar șapte ani.

[Câteva informaţii despre ciumă/pestă:

Pe continentul european, au existat mai multe pandemii de ciumă, cea numită Ciuma lui Iustinian (541-542), cea numită „Moartea Neagră”, în secolul XIV și o a treia pandemie, datată 1855. 

„Moartea Neagră” a pornit, se crede, din China sau Asia Centrală şi a călătorit de-a lungul Drumului Mătăsii, ajungând în Europa în 1347. Între anii 1348-1350, a bântuit continentul, ucigând 30-60% din locuitori. Ulterior, boala a mai apărut de câteva ori în Europa, în secolele care au urmat, dar niciuna dintre aceste epidemii nu a mai avut puterea distrugătoare a „Morţii Negre” din Evul Mediu.

Ciuma (pesta) este o boală produsă de bacteria Yersinia pestis şi transmisă de la şobolani la om, prin înţepăturile puricilor care se hrănesc cu sângele ambelor specii, prin contact direct sau în mod excepțional, prin inhalare.

Semne și simptome - După o perioadă de incubație de 3 - 7 zile, persoanele infectate prezintă simptome asemănatoare cu cele ale gripei: febră mare, frison, durere de cap, dureri la nivelul corpului, stare de slăbiciune, greață și vomă.

Ciuma se poate manifesta sub mai multe forme:

  • Ciuma bubonică, forma cea mai comună, se manifestă prin apariţia pe corp a unor umflături (ganglioni inflamaţi), mai ales în zona gâtului, subţiorilor şi vintrelor (zona inghinală). Nodulii limfatici (gangionii) inflamați, devin tensionați și dureroși. În stadiile mai avansate ale bolii acești noduli dureroși supurează, denumirea populară a acestora fiind aceea de ”bube”;
  • Ciuma septicemică apare când infecția se răspândește direct în sânge, fără a mai forma ”bubele”. În acest caz, infecția poate fi produsă fie de înţepăturile de purici, fie prin contact direct al pielii lezate cu materiale infectate. Forma de ciumă septicemică se poate întâlni și în stadiile avansate ale ciumei bubonice;
  • Ciuma pneumonică (ciuma plămânilor) este forma cea mai gravă, apărând de obicei ca o complicație a ciumei bubonice. Ciuma pneumonică este foarte  periculoasă şi datorită faptului că se poate transmite direct de la o persoană la alta, prin picături de salivă (tuse, strănut).

Prevenire:

Ciuma a fost una dintre cele mai răspândite zoo-antroponoze (zoonoze = boli transmise de la animale la om; antroponoze = boli transmise prin intermediul insectelor). Actualmente, ciuma sau pesta este endemică (larg răspândită) în multe țări din Africa, Asia, America și fostele țări Sovietice, evoluând cu cazuri sporadice şi/sau mici focare epidemice în anumite zone ale globului. Distribuția geografică a ciumei este strâns legată de cea a rozătoarelor infectate care se găsesc pe toate continentele (exceptând Australia) în zonele tropicale, subtropicale și în cele temperate mai calde. Epidemii de ciumă s-au înregistrat în mod continuu din 1990, dar cele mai afectate țări sunt Madagascar, Republica Democratică Congo și Peru.

Ciuma este supusă Regulamentelor Internaţionale pentru maladiile carantinabile. (Carantina = măsură sanitară profilactică pentru cazurile de izbucnire a unor boli contagioase cu caracter epidemic sau pandemic, constând în izolarea persoanelor bolnave). Prevenţia se realizează cu sulfamide şi tetracicline (pentru protecţia contacţilor, cu expuneri la risc), dar mai ales prin vaccinare, cu vaccinuri omorâte cu formol sau cu agenţi vii atenuaţi. În mod obişnuit, vaccinarea se recomandă personalului laboratoarelor, călătorilor, militarilor care ajung în zonele enzootice. 

Alte măsuri de prevenţie constau în: educarea populaţiei expuse riscului, dezinsecţia animalelor de companie şi domestice, evitarea înţepăturilor produse de purici, utilizarea de repelenţi şi insecticide, deratizarea şi protecţia rezervelor de hrană, pentru a împiedica accesul rozătoarelor, evitarea manipulării animalelor sau a carcaselor acestora din zonele endemice cu ciumă, evitarea contactului cu pacienții cu forme pneumonice, plăgi supurative (”bube”) sau materiale folosite la acoperirea acestora.]

Surse:

17. 09. 01

variola 2În anul 1350  î.e.n – Se înregistrează prima epidemie de VARIOLĂ, documentată istoric, ce apare în timpul războiului dintre egipteni şi hitiţi, decimând ambele tabere.

1157  î.e.n - Faraonul Ramses al V-lea moare în Egipt. Studiind cauza morții, cercetătorii  au descoperit leziuni lăsate de variolă, Ramses devenind astfel unul din cele mai vechi cazuri observate.

430  î.e.n - Epidemia de variolă lovește Atena în timpul războiului Peloponezian, reducând populația orașului cu 20% (30.000 de locuitori).

[Câteva informaţii despre variolă, singura boală infecţioasă eradicată:

Variola este o boală foarte contagioasă determinată de virusul variolic, cu o mortalitate mare (între 20-40%, pentru forma severă). Se transmite de la o persoană la alta pe cale respiratorie (prin tuse, strănut) sau prin contactul direct cu crustele sau cu lichidul din vezicule/pustule (colecţii de puroi). Se poate transmite şi prin obiectele personale ale pacientului sau lenjeria de pat.

Simptomele variolei apar după o perioadă de incubaţie de 12 zile şi includ: febra înaltă (40 grade Celsius), oboseala, cefaleea şi durerile de spate, urmate de o erupţie cutanată roşie şi aplatizată, iniţial la nivelul feţei şi al membrelor superioare, pentru ca apoi să se răspândească pe tot corpul. În circa 2-3 săptămâni, eupţia devine fermă şi bombată şi se transformă în pustule, apoi în cruste, ce vor cădea la 3-4 săptămâni de la prima apariţie a simptomelor, lăsând cicatrici permanente.

Variola este cunoscută ca singura boală infecţioasă care a fost eradicată la nivel mondial.  Acest termen, eradicare, a fost iniţial definit de OMS ca reprezentând eliminarea bolii clinice determinate de virusul variolei, fără a fixa ca obiectiv eliminarea virusului. Drept urmare, certificarea eradicării globale atestă dispariţia de pe glob a bolii clinice, prin întreruperea transmiterii de la om la om. Ultimul caz s-a înregistrat în Somalia, în octombriei 1978. Certificarea eradicării variolei de catre OMS s-a bazat pe absenţa oricărui caz clinic, garantată de o supraveghere continuă şi efectivă.

A rămas în atenţie problema stocurilor de virus, deţinute de două laboratoare de cercetare din lume: Centrul de Control al Bolilor (CDC) Atlanta, SUA şi Institutul de Preparare a Virusurilor din Koltsovo, Rusia. Organizaţia Mondială a recomandat acestor centre adoptarea unor măsuri stricte de siguranţă, ultimul termen de inactivare fiind iniţial în 1999, dar ulterior a fost prelungit. Ca măsură extremă de siguranţă, OMS păstrează în rezervă 500.000 de doze de vaccin antivariolă.

Referitor la apariţia variolei pe teritoriul Românie, datele sunt extrem de sărace, dar se presupune ca certă prezenţa bolii la noi la începutul secolului al XIX-lea. Vaccinarea antivariolică s-a practicat în Valahia începând cu anul 1832. În 1917 se înregistrează un focar epidemic restrâns în regiunea muntoasă a actualului judeţ Vrancea, urmată un an mai târziu, în 1918, de încă o epidemie, având ca sursă de infecţie armatele coloniale franceze, în regiunile Muntenia şi Dobrogea. Începând cu anul 1919, nici unul dintre cazurile rare raportate Ministerului Sănătăţii nu au fost confirmate.]

Anul 1000 e.n. - Chinezii folosesc „variolarea” sau „variolizarea” împotriva variolei, o metodă de expunere a persoanelor sănătoase la o formă ușoară a virusului, reducând rata mortalității.

variola 1[Termenul provine din latinescul „variola” – „vărsat” şi se referea la punerea în contact a unei persoane sănătoase cu fluide (secreţii) prelevate de la un bolnav cu o formă uşoară a bolii, realizând astfel protejarea acesteia de formele grave de îmbolnăvire. S-au încercat diferite tehnici: aplicarea de puroi sau bucăţi de cruste variolice pe mucoasa nazală (în China) sau introducerea subcutanată (sub piele) sau intradermică, cu ajutorul unui ac, de puroi uscat sau serozitate (lichide) din pustule (bube), în regiuni ca Persia, Caucaz, Africa, Imperiul Otoman şi ulterior, Europa.]

Surse:

17. 08. 25

Medicii, furnizorii de servicii de sănătate, dar şi pacienţii se confruntă cu numeroase întrebari, referitoare la calendarul de vaccinare, la precauţii şi contraindicaţii, la numărul de vaccinuri care pot fi administrate concomitent, la identificarea şi interpretarea efectelor adverse.

În plus, personalul medical este responsabil şi cu educarea părinţilor şi a pacienţilor, prin selectarea adecvată a informaţiilor ce pot şi trebuie oferite pentru ca aceştia să înţeleagă corect tot ceea ce este necesar, pentru a putea lua o decizie, în deplină cunoştinţă de cauză, din surse autorizate.

Referitor la CALENDARUL NAŢIONAL de VACCINARE, în România au fost elaborate recomandări pentru administrarea vaccinurilor, pentru majoritatea bolilor transmisibile specifice sugarului şi copilului mic, cu câteva decenii în urmă. Acestea sunt actualizate permanent, pornind de la recomandările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) şi experienţa ţărilor din Uniunea Europeană în domeniul imunizării, aceste documente constituind un suport pentru completarea schemei naţionale de imunizare (Programul Naţional de Imunizare).

calendar1

*1 În situaţia în care vaccinul hepatitic B nu este disponibil pentru administrare în primele 24 de ore de la naştere, copiilor născuţi din mame AgHBs pozitive li se va aplica temporar următoarea schemă de vaccinare:

calendar2

La vârsta de 11 luni, copiii vor fi vaccinaţi conform Calendarului naţional de vaccinare, respectiv vor primi a IV-a doză de vaccin diftero – tetano – pertussis acelular – poliomielitic – Haemophilus B – hepatitic B (DTPa-VPI-Hib-Hep.B), combinaţie ce poartă denumirea de Vaccin HEXAVALENT. Copiii născuţi din mame AgHBs negative vor fi vaccinaţi conform Calendarului naţional de vaccinare începând cu vârsta de 2 luni, fără a mai fi necesară recuperarea dozei de vaccin hepatitic B care nu a fost administrată la naştere.

*2 Vaccinul pneumococic conjugat va fi inclus în Calendarul naţional de vaccinare în funcţie de fondurile disponibile.

Pentru administrarea tuturor vaccinurilor se vor utiliza numai seringi de unică folosinţă.

 

17. 08. 24

Vaccinarea este una dintre intervenţiile cele mai de succes la nivel mondial în domeniul sănătăţii publice şi una dintre măsurile preventive cu cele mai bune rezultate, fiind deosebit de eficientă în raport cu costurile aferente. De la înfiinţarea Programului Extins de Imunizare (PEI), în 1974, milioane de decese şi dizabilităţi produse de 6 boli: difteria, rujeola, tusea convulsivă, poliomielita, tetanosul şi tuberculoza, au fost prevenite sau au înregistrat reduceri dramatice în domeniul îmbolnăvirilor, handicapurilor şi deceselor. Programele de vaccinare au contribuit esenţial la eradicarea variolei. În prezent există peste 27 de boli care pot fi prevenite prin vaccinare, boli care apar la sugari, copii, adolescenţi sau adulţi.

Unul dintre obiectivele de dezvoltare ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) pentru actualul mileniu, este reducerea mortalităţii infantile. Decesul la nivel mondial, în fiecare an, a aproximativ 3 milioane de copii sub 5 ani, poate fi atribuit bolilor infecţioase. Se estimează că aproximativ 40% dintre decese apar în prima lună de viaţă, astfel încât îmbunătăţirea măsurilor de îngrijire şi protecţie imunitară a nou-născutului este esenţială pentru progresul în domeniul sănătăţii.

Vaccinurile utilizate pe scară extinsă în domeniul sănătăţii publice trebuie să îndeplinească standardele OMS:

  • să fie sigure şi să aibă un impact semnificativ împotriva bolii, în toate grupele de populaţie pentru care sunt recomandate;
  • vaccinurile destinate sugarilor sau copiilor mici să fie uşor de adaptat la programele naţionale şi la calendarul de imunizare din copilărie;
  • să nu interfereze cu răspunsul imun la alte vaccinuri administrate simultan;
  • să fie conforme standardelor tehnice (condiţiile de refrigerare şi de depozitare stabilite);
  • să fie accesibile din punct de vedere financiar, pentru diferite zone ale globului.

Siguranţa imunizării este o problemă deosebit de importantă în cadrul programelor de imunizare. Fiind o măsură preventivă, imunizarea se bazeaza în totalitate pe ACCEPTAREA, ÎNŢELEGEREA şi ÎNCREDEREA celor care utilizează acest serviciu.

Multe persoane nu sunt suficient de bine informate cu privire la riscurile prezentate de bolile ce pot fi prevenite prin vaccinare şi/sau cu privire la beneficiile imunizării, astfel încât imunizarea devine din ce în ce mai puţin acceptată, prin subevaluarea efectului la nivelul stării de sănătate individuale, dar mai ales comunitare.

În acest sens, accesul la informaţii documentate referitoare la bolile infecţioase pediatrice şi la măsurile de profilaxie existente, precum vaccinarea, este foarte important pentru specialiştii şi furnizorii de servicii medicale, astfel încât să poată oferi populaţiei o asistenţă medicală la cele mai înalte standarde de bună practică, dar şi pentru publicul larg, pentru a putea lua decizii informate în tot ceea ce priveşte sănătatea fiecăruia dintre noi.

Informaţiile pe care le vom prezenta în articolele următoare exprimă opinia unor autorităţi de nivel mondial, completată de expertiza teoretica şi practică a unor medici de diverse specialităţi din România, implicaţi în managementul bolilor infecţioase pediatrice.

Sursa: Recomandări de vaccinare în pediatrie (Coord. Burlea M.) – Societatea Română de Pediatrie, Ed. Medicală AMALTEA, Bucureşti, 2012.